Si m-am trezit de dimineata cu un chef de scris, un chef de a va impartasi ceea ce gandesc, (sau nu :D), pentru ca altfel voi nu ati putea sti ce e in mintea mea :D.
Zilele trecute am fost foarte fericita, ca am putut sa fac rost de 800 de carti in format electronic, de pe site-ul http://bibliocarti.com/descarca-online-o-biblioteca-de-carti-electronice-in-romana/. Cum sa nu fiu fericita, cand doar printr-un simplu click, am reusit sa am in *biblioteca* mea electronica, alte 800 de titluri frumoase? Sper sa-mi fac timp sa citesc o parte din ele macar, si sa petrec mai putin timp pe net ( pentru ca simt ca ma corupe din ce in ce mai mult).
Da! si cred ca o sa ma dau uitarii o perioada, de pe net....ca e mai bine sa ma ocup de mine, decat sa am aparenta ca fiind pe net chiar am grija de mine. In afara de dureri de cap, spate, coloana stramba, si gheb :))), navigatul pe net nu-mi ofera momentan alte satisfactii. Poate doar cate o colectie de carti minunata, si muzica, de care nu m-as putea lipsi asa usor.
Este amuzant, ca ne acomodam asa repede cu o stare, cu un statut, cu tehnologie si uitam ceea ce faceam inainte, iar daca stau bine sa ma gandesc, inainte traiam mai mult si mai intens. Iar in acelasi timp stau si ma intreb, oare daca as fi ramas in tara, as fi gandit la fel ca acum? uneori chiar imi pun imaginatia la incercare sa vad ce iese, si credeti-ma nu reusesc sa ajung la o sceneta completa.
Imi imaginez, ca in tara as fi clacat, as fi intrat intr-o rutina ( rutina nu ma oboseste, dar ma plictiseste), care m-ar fi depersonalizat. As fi supravietuit, sunt sigura....dar nu cred ca as fi stiut sa traiesc, nu cred ca as fi fost capabila sa scriu ( asa cum scriu....doua fraze incoerente), sa zambesc mai mult, sau sa inteleg cine sunt si ce vreau.
Acolo deja ma simteam la 23 de ani, cand lucram ca am multe responsabilitati, ca am o datorie fata de cineva, ca trebuie sa-mi iau viata in serios si sa-mi *rup* spatele pentru a dovedi cuiva ca sunt un om integru si responsabil.
Cand ma gandesc la trecut, ma vad pe mine, muncind, agitandu-ma, fiind cineva in care nu ma regaseam, fiind un produs al societatii, sau al mintii mele, care nu era in echilibru cu sufletul/ sinele meu. Nu vreau sa par ipocrita...acea perioada a contribuit foarte mult la formarea mea, imi placea sa fiu profesor, si mi-as dori in viitor sa revin la catedra, este meseria in jurul careia mi-am conturat intreaga viata, doar ca la un moment dat simteam ca am intrat in acel joc, prea devreme, si mult prea nepregatita spiritual.
Stiu ca multi cred ca e simplu sa predai, dar pentru mine a fi profesor nu inseamna a preda, ci a educa, a impartasi acelor suflete cunostintele pe care le-ai dobandit, a incerca sa le arati o planeta, iar ei sa fie curiosi sa descopere intregul univers, a ghida, a munci cot la cot cu ei, a asculta, a lasa pe fiecare sa vorbeasca, sa gandeasca, a iesi din tiparul creat de societate, a aspira la ceva mai bun, iar acel bun se afla in fiecare din noi.
Am momente cand sunt nostalgica, si ma gandesc sa revin printre copii, dar ies repede din nostalgie, pentru ca stiu ca atat timp cat nu o sa ma inteleg pe mine, nu o sa pot intelege pe ceilalti din jurul meu, si trebuie sa recunosc ca este al naibii de greu sa lucrezi cu oameni care au aspiratii atat de mici, valori atat de non-valori si nici o dorinta de evolutie (uneori este ca munca depusa de Sisif).
Iar pentru evolutia mea, cand am vazut ca scoala, profesorii si societatea nu ma invata ceea ce vreau, nu ma lasa sa gandesc, am inceput sa fiu autodidact, si cred ca ceea ce am descoperit de una singura este cel mai important.
Sa nu va fie frica sa ganditi!
P.S. In postarile mele anterioare si viitoare sunt sigura ca am/ o sa am multe greseli de punctuatie, ortografie, gandire :)), etc, sunt toate ale mele si mi le asum :D.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu