Iubesc cuvintele, regret uneori ca nu ma pot juca cu ele sa scriu mai frumos, si am un vocabular limitat din pacate. E un defect al meu, la care lucrez mereu sa il aduc la stadiu de calitate. Dar urasc oamenii care nu inteleg sensul cuvintelor, care folosesc mii de cuvinte pentru a transmite nimic. Imi este si greu sa scriu despre asta, dar trebuie sa o fac, pentru ca ma supara prea mult aceasta impertinenta a unora de a arunca cuvintele fara a le gandi, fara a le simti, fara a le sti.
Poate vi s-a intamplat de multe ori sa aveti amici care vorbesc doar ca le place sa-si auda vocea, nu pentru ca au ceva de transmis, sau pe de alta parte, poate ati cunoscut oameni care stau enigmatici intr-un colt de camera si urmaresc totul, fara a spune nimic.
Ei bine, eu fug de aceste categorii de oameni cat pot de tare. Nu-mi place sa stiu ca unul dintre amicii mei sta linistit, fumand o tigara apatic, si bea o bere calda, fara a face conversatie, ci doar studiaza pe fiecare ... e genul de om de care fug din prima, fara sa ma uit inapoi, nu l-as accepta in grupul meu de amici de fapt, pentru ca ma sperie, pentru ca sub acea masca de indiferenta clocoteste un nebun, un maniac, un om periculos. Poate suna dur, dar asta e realitatea.
De altfel nu-mi place sa stiu ca am oameni pe langa mine care arunca cuvintele, doar ca au vazut ei undeva pe cineva facand la fel, si li se pare cool. Oamenii care lauda in continuu, care folosesc mii de diminutive, doar, doar sa impresioneaze....si de ei fug.
Mai rau este cand abia ai cunoscut un om si el vine cu o lista interminabila de diminutinve gen: scumpico. frumusico, simpatico, co, co, co, sufletel ??????? pe buneeeee!!!!!?????? deja simt ca trebuie sa ma ascund. Cum poti sa folosesti astfel de cuvinte cu un om pe care nici nu-l cunosti? Poate baietilor li se pare un mod frumos de a *agata* asa fetele, dar mie personal mi se pare ca isi arata *cartea de vizita* prea devreme si direct, o carte de vizita pe care o arunc la gunoi pe urma.
Deci ca sa ma fac inteleasa, cand dintr-un grup de oameni unul vine si incearca sa ma impresioneze cu * ce faci frumusico, dragutico?*, deja in mintea mea toate *beculetele* de avertizare se aprind, si desi el vorbeste, eu nu mai ascult nimic din ce mi se spune, nu ma mai intereseaza nimic din toata conversatia si nici nu ma va interesa prea curand.
Poate am inceput sa urasc diminutivele inca din liceu, cand la ora de biologie profesoara incepea * deschideti caietelele si notati cu creionasul .....* , sau poate sunt genul de om pragmatic si realist, care prefer faptele si nu cuvintele.
Da- recunosc, imi este greu sa laud pe cineva, sau mai bine spus rareori o fac, dar atunci o fac pentru ca acea persoana chiar merita lauda mea, nu-mi place sa fiu lingusitoare si detest pe cei care o fac, sunt cel mai mare critic al meu, nu spun * te iubesc* ca pe * buna ziua*, si nici nu astept sa mi se spuna.
Singurele persoane care pot folosi diminutive si cuvinte de alint cu mine, sunt cei care chiar ma cunosc, si familia, pe ei nu o sa ma supar niciodata daca fac asta , pentru ca stiu ca ceea ce au spus a fost si simtit in sufletul lor.
Nu vreau sa par rea....dar ma deranjeaza ca unii cred ca diminutivele sunt fundamentul unei relatii...fie ea si de amicitie. Nu cuvintele conteaza - ci faptele, daca tu iti vinzi cuvintele asa usor, inseamna ca doar atat ai de oferit, doar cuvinte, iar eu nu pun accent pe ele.
Orice tip de relatie, amicitie, love, colegialitate, profesionala, etc etc, se bazeaza in primul rand pe : incredere dobandita prin fapte, respect datorat bunului simt si seriozitate, iar in toate astea cuvintele au rol de legatura, adica un rol secundar nu unul principal.
Si da- urasc diminutivele utilizate in mod excesiv.
Iar la final o poezie pe care o iubesc, * Criticilor mei* de Mihai Eminescu
Multe
flori sunt, dar puţine
Rod
în lume o să poarte,
Toate
bat la poarta vieţii,
Dar
se scutur multe moarte.
E
uşor a scrie versuri
Când
nimic nu ai a spune,
Înşirând
cuvinte goale
Ce
din coadă au să sune.
Dar
când inima-ţi frământă
Doruri
vii şi patimi multe,
Ş-a
lor glasuri a ta minte
Stă
pe toate să le-asculte,
Ca
şi flori în poarta vieţii
Bat
la porţile gândirii,
Toate
cer intrare-n lume,
Cer
veştmintele vorbirii.
Pentru-a
tale proprii patimi,
Pentru
propria-ţi viaţă,
Unde
ai judecătorii,
Ne'nduraţii
ochi de gheaţă?
Ah!
atuncea ţi se pare
Că
pe cap îţi cade cerul:
Unde
vei găsi cuvântul
Ce
exprimă adevărul?
Critici
voi, cu flori deşerte,
Care
roade n-aţi adus -
E
uşor a scrie versuri
Când
nimic nu aï de spus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu