Tot frumos...

   Si ca sa raman in partea amintirilor din copilarie,  ale mele de aceasta data ...nu a marelui  Ion Creanga, am iubit acest cantec inca din clasa intai, cand doamna invatatoare ne transpunea in lumea magica a poeziei, a povestilor si a cantecelor. 

   Pentru noi cei de atunci care am copilarit ascultand numai radio si uitandu-ne la TVR, acest cantec ( si nu numai),  era ca un imn, era pe buzele si in inimile tuturor. Pacat ca astazi acesti doi mari oameni Ion si Doina Aldea Teodorovici sunt uitati, sau mai rau nestiuti de copii.

   P.S. aceasta postare este completarea unei postari anterioare * un semn de intrebare * :)):)):))

Doar eu cu mine...

    Mereu am incercat sa ma descurc singura, nu am obisnuit sa merg cu parintii dupa mine cand am dat capacitatea, cand am dat bac-ul, cand m-am inscris la facultate , cand am dat de permis,  cand am fost la spital pentru o operatie sau pentru o tensiune 19,5 doar la 21 ani.  Am fost singura in aceste etape ale vietii pentru ca nu-mi place sa ii vad pe ai mei ca stau si se streseaza pentru mine cand deja eu eram stresata si cu nervii intinsi la maxim. Deci ii lasam acasa si de acolo stiam ca ei ma sustin neconditionat.....sau pot spune ca sunt o norocoasa ca parintii au avut mereu incredere in mine si m-au lasat sa aleg, sa aleg ce-mi place. 

    Dar faptul ca esti singur te face sa fii mai atent, mai reticent, devii vulnerabil si de aceea munca depusa este dubla....sa fii sigur ca singurateatea ta nu e un handicap, sa iti demonstrezi tie ca poti sa faci ceva fara sa ai dupa tine o galerie, sau un tata care sa vorbeasca pentru tine....am vorbit pentru mine de cate ori am avut ocazia considerand ca eu sunt singura care stiu ce vreau cu adevarat de la mine, de la viata, dar si avand pretentia ca stiu sa vorbesc. :D 

     Astfel dupa ani mi-am creat un scut, o protectie a mea, par dura, par rea, par prea sefa ( asa cum spuneau niste amici cu care am lucrat o vara impreuna la o intreprindere,  )  si mereu am considerat ca daca vrei sa faci ceva in viata trebuie sa fii organizat, sa te ghidezi dupa reguli si fiecare sa-si respecte rolul fara prea mult tam-tam. 

     Dar cand ajung acasa si sunt singura cu mine sunt cel mai sensibil om posibil, sora mea Iulia mereu se minuna ca nu-mi pot controla emotiile cand vad ca cineva plange sau ca sufera. Da...plang, plang asa cum nimeni nu o mai face, o prietena foarte buna ,  Mihaela, mereu imi spunea cand ma vede ca plang are impresia ca se termina universul, doar ca uneori plang si cand citesc o carte sau o poezie. Unul dintre poetii mei favoriti e G. Cosbuc....imi place ce a scris pentru ca e actual, pentru ca e parte din viata mea, ma fascineaza poeziile lui si cu toate astea de cate ori citesc El Zorab...plang ca un copil, indiferent ca am o varsta, indiferent ca citesc acea poezie des. Nu stiu ce se intampla in mine in acele momente....dar stiu ca acel lucru ma misca si astfel par mai umana..:))).
 O sa postez poezia mai jos,  pentru cei care o stiu sa o reciteasca, pentru cei care nu o stiu sa o cunoasca..si pentru mine sa o plang.

El Zorab - George Coşbuc La paşa vine un arab, Cu ochii stinşi, cu graiul slab. - "Sunt, paşă, neam de beduin, Şi de la Bab-el-Mandeb vin Să vînd pe El-Zorab. Arabii toti răsar din cort, Să-mi vadă roibul, cînd îl port Şi-l joc în frîu şi-l las la trap! Mi-e drag ca ochii mei din cap Şi nu l-aş da nici mort. Dar trei copii de foame-mi mor! Uscat e cerul gurii lor; Şi de amar îndelungat, Nevestei mele i-a secat Al laptelui izvor! Ai mei pierduţi sunt, paşă, toţi; O, mîntuie-i, de vrei, că poţi! Dă-mi bani pe cal! Că sunt sărac! Dă-mi bani! Dacă-l găseşti pe plac, Dă-mi numai cît socoţi!" El poartă calul, dînd ocol, În trap grăbit, în pas domol, Şi ochii paşei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind Stă mut, de suflet gol. - "O mie de ţechini primeşti?" - "O, paşă, cît de darnic eşti! Mai mult decît în visul meu! Să-ti răsplătească Dumnezeu, Aşa cum îmi plăteşti!" Arabul ia, cu ochii plini De zîmbet, miia de ţechini - De-acum, de-acum ei sunt scăpaţi, De-acum vor fi şi ei bogaţi, N-or cere la străini! Nu vor trăi sub cort în fum, Nu-i vor cerşi copiii-n drum, Nevasta lui se va-ntrema; Şi vor avea şi ei ce da Săracilor de-acum! - El strînge banii mai cu foc, Şi pleacă, beat de mult noroc, Şi-aleargă dus de-un singur gînd, Deodată însă, tremurînd, Se-ntoarce, stă pe loc. Se uită lung la bani, şi pal Se clatină, ca dus de-un val, Apoi la cal priveşte drept; Cu paşii rari, cu fruntea-n piept, S-apropie de cal. Cuprinde gîtul lui plîngînd Şi-n aspra-i coamă îngropînd Obrajii palizi: - "Pui de leu, Suspină trist. Odorul meu, Tu ştii că eu te vînd! Copiii mei nu s-or juca Mai mult cu frunze-n coama ta, Nu te-or petrece la izvor; De-acum smochini, din mîna lor, Ei n-or avea cui da! Ei nu vor mai ieşi cu drag Să-ntindă mîinile din prag. Să-i iau cu mine-n şea pe rînd! Ei nu vor mai ieşi rîzînd În calea mea şirag! Copiii mei cum să-i îmbun? Nevestei mele ce să-i spun, Cînd va-ntreba de El-Zorab? Va rîde-ntregul neam arab De bietul Ben-Ardun! Raira, tu nevasta mea Pe El-Zorab nu-l vei vedea De-acum, urmîndu-te la pas, Nici în genunchi la al tău glas El nu va mai cădea! Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun N-ai să-l mai vezi în zbor nebun Pe urma unui şoim uşor, Ca să-ţi împuşte şoimu-n zbor; Nu-i vei pofti: Drum bun! Nu vei zîmbi, cum saltă-n vînt Ardun al tău în alb veştmînt; Şi ca să simţi sosirea lui, Mai mult de-acum tu n-o să pui Urechea la pămînt! O, calul meu! Tu, fala mea, De-acum eu nu te voi vedea Cum ţii tu nările-n pămînt Şi coada ta fuior în vînt, În zbor de rîndunea! Cum mesteci spuma albă-n frîu, Cum joci al coamei galben rîu, Cum iei pămîntul în galop Şi cum te-aşterni ca un potop De trăsnete-n pustiu! Ştia pustiul de noi doi Şi zarea se-ngrozea de noi - Şi tu de-acum al cui vei fi? Şi cine te va mai scuti De vînturi şi de ploi? Nu vor grăi cu tine blînd Te-or înjura cu toţi pe rînd Şi te vor bate-odorul meu Şi te-or purta şi mult şi greu; Lăsa-te-vor flămînd! Şi te vor duce la război, Să mori tu cel crescut de noi!... Ia-ţi banii paşă! Sunt sărac Dar fără cal eu ce să fac; Dă-mi calul înapoi!" Se-ncruntă paşa!: "Eşti nebun? Voieşti pe iăniceri să-i pun Să te dea cîinilor? Aşa! E calul meu, şi n-aştepta De două ori să-ţi spun!" - "Al tău? Acel care-l crescu Iubindu-l, cine-i; eu ori tu? De dreapta cui ascultă el, Din leu turbat făcîndu-l miel? Al tău? O paşă, nu! Al meu e! Pentru calul meu Mă prind de piept cu Dumnezeu - Ai inimă! Tu poţi să ai Mai vrednici şi mai mîndri cai, Dar eu, stăpîne, eu? Întreagă mila ta o cer! Alah e drept şi-Alah din cer Va judeca ce-i între noi, Că mă răpeşti şi mă despoi, M-arunci pe drum să pier. Şi lumea te va blestema, Că-i blastem făptuirea ta! Voi merge, paşă, să cerşesc, Dar mila voastră n-o primesc - Ce bine-mi poţi tu da?" Dă paşa semn. - "Să-l dezbrăcaţi Şi binele în vergi i-l daţi!" Sar eunucii, vin, îl prind - Să-ntoarce arabul răsărind Cu ochii îngheţati. El scoate galben un pumnal, Şi-un val de sînge, roşu val De sînge cald a izvorît Din nobil-încomatul gît, Şi cade mortul cal. Stă paşa beat, cu ochi topiţi, Se trag spahiii-ncremeniţi, Şi-arabul, în genunchi plecat, Sărută sîngele-nchegat Pe ochii-ngheţaţi. Să-ntoarce apoi cu ochi păgîni Şi-aruncă fierul crunt din mîni: - "Te-or răzbuna copiii mei! Şi-acum mă taie, dacă vrei, Şi-aruncă-mă la cîni!"

Un semn de intrebare ...??

    Ma gandesc si acum ca uneori cand eram pe meleagurile patriei :)) spun asa ca sa sune putin mai grav, dramatic,  vedeam tineri care se intorceau ca niste eroi din alte tari, in special Italia si Spania acum si Anglia si  veneau de acolo cu foarte multe bagaje, dar cel cultural era imens, de ma minunam de una singura de abilitatile lor. Cel mai mult ma surprinde cum reusesc ei sa vorbeasca italiana sau spaniola si sa uite limba romana! Intr-o postare anterioara am mai mentionat aceasta tema, dar azi vin si o subliniez...si ma intreb cum e posibil? 

    Eu sunt pe aici de ceva vreme si cu toata sinceritatea va spun ca  inca nu am reusit sa ajung la aceasta performanta de a vorbi engleza cu ai mei cand ii sun acasa, de a uita limba romana...si ma gandesc ca o fi o problema majora cu mine. Deja am ganduri negre de ce nu reusesc sa fac asta, poate capacitatile mele intelectuale sunt atat de limitate incat nu sunt capabila sa fac acest lucru.     Cred ca ceva nu e in regula, uneori chiar fac exercitii de vointa sa mai scriu ceva in engleza cand vorbesc cu un roman, dar la sfarsitul conversatiei tot strecor un * merci* in detrimentul unui *thank you*, asta asa ca mi-a placut franceza :)).

   Incapacitatea mea de a vorbi in engleza cu mama si cu tata nu e cauzata de necunoastere....din contra stiu ceva engleza atat cat sa supravietuiesc pe aici de un an jumate, dar parca atunci cand vorbesc acasa imi vine sa vorbesc o romana curata, cu metafore si epitete, comparatii si personificari incat ma sperii si eu de mine. 

    Dar cu toate astea lasand la o parte ironia, mereu mi s-a parut de prost gust falsitatea, mandria si stima de sine dusa la cote maxime de unii/ unele incat sa uite sa vorbeasca o romana corecta atunci cand revin de pe alte meleaguri in Romania. 

   Nu iert si nu scuz pe nimeni care face asta, daca eu pot vorbi romana atunci e posibil pentru fiecare. Cum de altfel mi se pare penibil sa scrii comentarii in alta limba la pozele de pe facebook atunci cand vorbesti cu neamurile sau prietenii romani pur-sange ( dar stiu ca multi fac asta ca cine stie ce prieteni straini o sa vada comentariile si o sa fie impresionati, sau mai rau e inca dorinta aia " sa moara dusmanii mei"). 

  E trist ca se intampla asta, daca nici noi nu stim cine suntem, atunci cum pot astepta ca cineva din alta tara sa ma aprecieze, cand eu nu am nici o identitate nationala.    Mai rau am auzit romani care s-au batut in mijlocul strazii ( aici in Winchester)  si dupa putina paruiala una din romance a spus in engleza ca sa auda toti trecatorii " romanian gypsy", asta ca sa fie si mai bine pentru noi restul, si ne revoltam al naibii de tare cand Anglia nu ne mai vrea, cand Franta ne trimite acasa si spunem ca e discriminare. 

   Nu...nu e discriminare ci dorinta de a alege, a selecta pe cine vor sa aiba si pe cine nu, dorinta de a pastra o tara si o cultura curata, dorinta de a avea siguranta si stabilitate, pe care eu una nu o contest ci chiar o sustin. 

    E usor sa ceri drepturi atunci cand tu nu esti invatat sa oferi ceva sau sa faci ceva, e usor sa te ascunzi in spatele unei limbi straine atunci cand iti este rusine de tine, de ce ai fost sau de cine esti. 

   

    Intr-o  lume falsa, normalitatea este o ciudatenie, ipocrizia este o valoare iar rautatea este o calitate.

Pentru Ei....

    Copil fiind am fost destul de diferita de sora mea mai mare, ea era genul de fetita cuminte, care mereu asculta de parinti, care isi facea temele la timp si lua scoala in serios. Eu...hmmm eu am fost cam opusul ei....genul de fetita-baiat care mereu trebuia sa strice ceva ...ca apoi sa incerc sa repar, care mereu scotoceam in toata casa pentru ca-mi placea sa stiu ce este in fiecare coltisor ....astfel incat nimeni nu putea ascunde nimic de mine, mereu gaseam cadourile de craciun unde erau ascunse, mereu stiam cati bani au parintii, daca stau bine si ma gandesc obisnuiam sa numar banii zilnic, si ma simteam tare bine facand asta ( parintii niciodata nu au ascuns banii de noi, toti le stiam unde le este locul si numarul ....asta sa cred ca inseamna incredere). 

     Nu stiu cum faceam dar mereu intram in cate o belea....ba spargeam o cana, ba am taiat fata de masa a bunicilor cu foarfeca. ba am descarcat bateria de la masina tatalui si am zgariat parbrizul ca am lasat contactul pornit la masina cand parintii erau plecati la o nunta, si stergatoarele au mers toata noaptea, dar de fapt nu erau stergatoarele puse ci doar suportul din metal, astfel reusind sa ii decorez parbrizul la masina tatalui, iar Iulia mereu ma acoperea...a incercat sa coase fata de masa ca sa nu descopere bunicii ..dar eram mici si nu prea reusise sa o aduca la forma initiala din pacate. Trebuie sa mentionez ca bunicul ( care acum din pacate nu mai este printre noi, dar stiu ca de acolo unde este ne iubeste in continuare) era un om destul de dur, care nu admitea un copil sa fie obraznic sau impertinent, avea un suflet mare si chiar daca nu o arata stiu ca ne iubea, iar ca sa ii tai fata de masa asta a fost destul de grav. 

     Eram atat de baietoasa incat numele meu nu era Valentina...bunicii mei imi spuneau Tinuțu....ani la rand m-au numit asa, erau singurii din familie care foloseau numele asta, si ma simteam privilegiata ca ma alinta.           

      Obisnuiam sa stau verile la bunicii de pe mama si era un adevarat ritual ca in fiecare sambata sa maturam curtea si sa facem curat, iar duminica sa punem masa afara la pranz, bunica fiind o bucatareasa desavarsita, care mereu ma innebunea cu mancarea ei, parca facea magie si toate aveau un gust dumnezeesc de bun. Eu cu sora mea ne jucam seara afara in curte cu broastele ( cele raioase), dar nu erau raioase..ci erau doar broscute pe care toata lumea le evita, dar noi ne jucam cu ele, le puneam pe o tava si alergam cu ele. Ma simteam in siguranta si imi placea sa stiu ca cineva are grija de noi si ne iubeste. 

     Dar timpul a trecut si bunicii au realizat ca din Tinuțul ala mic si obraznic m-am transformat intr-o domnisoara, si categoric numele de alint era cam impropriu de acum...fiind in vizita la ei o aud pe bunica ca spune * dar tu Valentina ce mai faci?*.....mi-au trebuit cateva secunde sa realizez ca intrebarea imi era adresata mie....m-am uitat mirata la ea si nu stiam ce sa ii raspund, suna atat de stranui numele meu pe buzele lor incat m-am simtit depersonalizata, am simtit ca nu le mai apartin....si am rugat-o sa ma numeasca asa cum a facut de cand m-am nascut...Tinuțu. 

         Anii au trecut , acum la 27 de ani sunt tot Tinuțu pentru bunica, imi place sa aud ca ma numeste asa, si stiu ca in acest nume folosit de ea sta toata dragostea ei. Niciodata nu am reusit sa le multumesc pentru ce au facut pentru mine, copil fiind, niciodata nu le-am spus cat de mult ii iubesc...dar in sufletul meu le port tot respectul, toata admiratia si dragostea, desi au fost niste oameni simpli au avut un suflet mare, iar ei au insemnat foarte mult pentru mine. 

     Uneori tanjesc dupa acele momente de liniste, aceele momente cand stateam la ei si nu aveam nici o grija, nici o durere...si totul parea atat de simplu si frumos. 

     "Pastreaza, in sufletul tau, un loc secret in care sa se poata aduna visele si, astfel protejate, sa infloreasca si sa creasca."-Louise Driscoll