Eu sunt secretul cuiva....

   

    Nu am fost buna la scris niciodata, eram un non-talent in materie de cuvinte, poate ca ai mei si-au dat seama de asta inca de cand eram in clasa a 3-a, cand intr-o compunere la Limba romana am scris ca Azorel (un caine) era dragut si prietenos, cu pete negre pe spate si avea un cap minuscul. ( bine ca nu am scris invizibil, :D, sau poate invatasem un cuvant nou si vroiam sa-l utilizez, cine stie ce o fi fost in mintea mea pe atunci, ar trebui sa nu-mi mai caut scuze) 

     Da! mama si acum a pastrat acea capodopera si a acceptat orice alta greseala a celor doi copii mai mici gandindu-se ca mai are unul mai mare care a comis greseli mai grave. 

   Dar cu toata lipsa mea de talent, eu perseverez, ma tin de blogul asta cu ambele maini, sau mai bine spus cu degetele  ( ca pe ele le folosesc la tastat :D) , si nu o sa  ma las pana nu o sa ma satur de scris, sau pana o sa va saturati voi de citit prostii.

    Desi scriu si vorbesc, intotdeauna am vrut sa tin ceva doar pentru mine...nu pentru ca as fi egoista, ci pentru ca stiu ca odata ce acel ceva este expus isi pierde din valoare, nu isi va pierde din valoarea pentru mine, dar va fi expus criticii si va fi tarat de altii prin cele mai murdare colturi ale mintii si sufletului lor, desi pentru mine e important, pentru ei nu ar insemna nimic. Ca o pictura, cand nimeni nu o poate avea, e veritabila, iar cand e expusa blitul aparatelor foto ii fura din culoare. 

    Nu toti vad in oameni, in lucruri, in evenimente, in gesturi, ceea ce vad eu, nu toti simt ceea ce simt eu, si mereu mi-a fost teama ca daca am sa expun ceva la care tin cu adevarat, o sa pierd acel ceva, o sa fie distrus de altii care nu apreciaza ceea ce apreciez eu, iar eu prefer sa nu risc.

  Astfel intotdeauna o sa fie o parte din mine si din lume pe care nu am s-o expun, pe care o pastrez doar in mintea si sufletul meu, desi poate e sub ochii tuturor. Poate ca e ceva banal, dar banalitatea acelui lucru mi se pare importanta, speciala, incitanta, plina de insemnatate pentru mine. 

     Cu toti ne descurcam sa vorbim, sa tinem discursuri despre viata, frumos, dragoste, fericire, dar cati dintre noi chiar  le intelegem sau macar le avem ? Poate e ciudat sau ironic, cea mai citita postare de pe blog este cea legata de fericire....te poate bucura ca sunt oameni care iti citesc randurile, dar in acelasi timp ma intreb oare cata lume e acolo afara cautand haotic acel dram de fericire? Cautam definitii si incercam sa credem ca odata ce invatam definitia va veni si fericirea...dar nu e asa.

      Desi mereu pastrez ceva pentru mine ...o sa va impartasesc ceva ce ma face cu adevarat fericita...de fiecare data in prima zi de Paste, in familia mea era o regula, trebuia sa trecem un deal, si in fiecare an mergeam pe dealuri cu parintii si incercam sa trecem cel mai mare deal. Trecerea peste acel deal insemna puterea noastra de depasi toate problemele si totodata testarea sanatatii noastre,  poate e doar un rit, dar pentru mine e un moment de fericire deplina, cand eu sunt departe de tot, doar cu gandul meu si cu natura. Iar anul acesta imi promit ca o sa plec in prima zi de Paste de acasa sa trec peste un deal cu iarba noua si plin de Floarea Pastelui.

Fericirea mea e in fiecare nor de pe cer, in fiecare fir de iarba, in fiecare zambet pe care il primesc, in fiecare floare, in fiecare lucru pe care il fac, in ochii catelusului meu, in ochii celor care tin la mine si la care tin, si in mine. 

Iar eu poate sunt fericirea cuiva.