Putin mai mult decat penibil.....

    Ma amuz copios cand vad ce posteaza unele fete pe facebook, care daca stau bine si ma gandesc ar trebui sa fie inca la faza Barbie sau Sotron pentru ca au onorabila varsta de 12-13 ani.Totul e o drama in viata lor, chiar si cele de 14-15 ani exagereaza cu unele postari penibile gen * viata mea nu mai are farmec fara tine; Cum pot sa mai traiesc fara iubirea ta ? Ai sa mai intalnesti fete, dar ca mine niciodata.  etc* .

    Aceste postari care au si imagini dramatice cu fete care plang si isi taie o serie de vene, sau o persoana singura intr-o camera intunecata, ori baieti  care isi urla amarul de la atata nedreptate si lipsa de dragoste mi se par cele mai oribile lucruri pe care le pot vedea. 

    Acum sa fac o introspectie a adolescentei mele sa vad eu cum eram, ca sa nu zica nimeni ca am uitat ca am imabtranit si nu las tineretul sa se desfasoare. 

    Din clasa a 5-a am plecat in targul Iasilor sa invat la faimosul Liceu Pedagogic ( aveam pe atunci o dorinta imensa sa devin educator :)) acum nu-mi mai doresc sa lucrez cu tancii ),  si incep cu clasa a 5-a ca pana atunci nu am nutrit sentimente de dragoste pentru prea multa lume, ci doar pentru un ursulet de plus care era orizontul meu la acea vreme :)). 

     Asadar in clasa a 5-a tin minte ca nici atunci nu sufeream din dragoste, da ok simpatizam un baiat, doi dar eram inca la stadiul in care nu ma visam deja Cleopatra ci doar poate jucam vreun joc, vorbeam si il vedeam ca pe un partener de joaca - nu ca pe tatal copiilor mei :)). In clasa a 6-a tot asa simpatizam un baiat, da credeti-ma ca nici macar nu ii mai tin minte numele, atat de important era pentru mine, in clasa a 7-a simpatizam mai mult alt baiat care da era mai mare decat mine, cred ca era prin clasa a 9-a si ii placea sa joace fotbal, astfel eu stateam si urmaream meciurile in fiecare zi, devenind intre timp si o microbista inraita :)) :)). 

   Iar la acel liceu era un campionat intern intre generala, liceu, seminar, patrimoniu astfel erau meciuri in fiecare zi, iar noi fetele faceam galerie. Trebuie sa recunosc ca acel baiat nu a stiut niciodata ca il simpatizam, si nu am suferit si plans dupa el ca nu vedeam rostul. 

   Nu am scris pe asfalt cu creta ( ca ala era cronologia noastra pe atunci) mesaje de suferinta, nu am tinut jurnale cu dramele mele in materie de dragoste, nici nu stiam eu ce e aia. Tin minte ca pe atunci imi placea sa mai chiulesc de la ore si sa mergem cu alte fete intr-o padure de langa scoala sa mancam corcoduse primavara, prin mai-iunie mergeam la furat la cirese si prune, ne mai modam si noi, dar nimic de domeniul nevrozelor la acea varsta. 

   Cam atat cu dragostea mea adolescentina la acea vreme, sau poate nu stiu eu ce e dragostea si cum e sa iubesti! Dar totusi mi se pare urat ca la o varsta in care ar trebui sa fii inca copil unii au astfel de probleme existentiale. :)) :)) si mai si posteaza imagini macabre pe facebook. Oare chiar s-a terminat viata pentru ei cand de fapt  viata lor abia incepe?
   Oare cei care chiar au drame in viata ce ar trebui sa posteze si sa scrie? cum ar trebui sa-si exprime suferita? Sau suferinta noastra chiar trebuie facuta publica? Intereseaza pe cineva?
 
  Am sa ma apuc sa fac o curatenie printre prietenii mei virtuali ca unii chiar se duc la vale rau de tot, ori ma sterg ei pe mine, ori ii sterg eu pe ei  :)), sau poate isi revizuiesc comportamentul, dar cam putin probabil. :D
 

   “Creierul gol este salasul diavolului” . - Papa Ioan Paul al II-lea